Am luat un autobuz din Juliaca la ora 9, ne-am luat ramas bun de la Silviu când am ajuns in Cusco, iar eu si Boca am ajuns in Olleantaytambo intr-o marţi seara, după o zi intreagaă de călătorit. Am aterizat în mijlocul unei petreceri, era ziua de naştere a lui Thomas, unul dintre prietenii lui Carlo şi totodata unul dintre multitudinea de straini ce lucreaza/sunt voluntari în Olleanta. Am aflat că e destul de uşor să găseşti o astfel de oportunitate acolo, şi mulţi indivizi sunt incantati de ideea de a petrece putin timp in micul oras. Am aflat de asemenea că unii calatori fac asta in mod regulat: când sunt intr-o locatie noua cauta o pensiune/hostel unde sunt voluntari vreo doua săptămâni şi folosesc timpul asta pentru a se scufunda în spiritul locului şi a vedea tot ce e de vazut prin zonă. In cazul in carei călătoresti cu buget redus şi fără restricţii de timp, asta e ceva ce poti să iei în considerare pentru a petrece mai mult timp într-un loc cu mult mai puţin bani. Unii calatori cauta hosteluri online şi le scriu înainte de a se indrepta inspre acolo, asa ca in momentul cand ajung deja ştiu unde vor fi voluntari şi pentru cât timp. I idee grozava ne-a parut, şi dacă am fi ştiut despre asta înainte am fi făcut-o cu siguranţă în alte ţări din cele pe unde ne-am preumblat. 
Eram epuizate de pe drum in seara respectiva, asa ca am petrecut putin timp cunoscandu-i pe unii dintre invitati, iar apoi ne-am bucurat de un somn binemeritat ce avea sa ne pregăteasca pentru ziua următoare – prima noastră zi de “lucru”  .

Inceperea lucrului


Când ne-am trezit la 6:30 am realizat ca “alesesem” cea mai bună zi pentru a începe lucrul: ziua de după o petrecere! Bucataria era într-o stare teribila şi ne-au luat aproape 5 ore sa o aducem înapoi la aspect rezonabil. Carlo ne-a dat apoi un scurt “tutorial” despre ce urma să facem la pensiune: aranjamentul ne era 5 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, în principal responsabile cu micul dejun pentru oaspeţi şi apoi supravecherea locului, primirea noilor oaspeţi şi completarea registrului. Părea destul de simplu, iar mai târziu am descoperit că într-adevăr era!

Ne-am simţit ca acasă la pensiune începând cu prima zi, şi sentimentul a continuat doar să crească pentru următoarele două săptămâni. Gabriel, prietenul lui Carlo din Lima, era si el acolo, iar câteva zile mai târziu unchiul lui Carlo, Vince (care e de fapt proprietarul pensiunii) şi prietenul său Miguel au venit si ei, aşa ca ne-am trezit cu o mica “gasca” ce nu a lasat deloc loc de plictiseala  .

Şi apoi erau oaspeţii, cu unii dintre care ne-am inteles atat de bine incat pastram inca legatura. Ne-a placut grozav sa petrecem timpul cu ei povestind, jucand carti şi sorbind vin, sau impartasind poveşti în jurul focului până seara târziu. Am gasit ca oamenii ce vin in Peru în general şi Valea Sacră în special sunt un alt tip de turişti, cu o poveste despre modul în care au renunţat la “fosta” lor viaţa în căutare de ceva, în căutarea a lor însisi. Foarte asemănător cu oamenii intâlniti în Parul Ecologic Yoga in Argentina, şi de asemenea cu mulţi dintre oamenii pe care i-am întâlnit în India. A fost minunat să auzim povestile acestor oameni şi sa observam asemănările cu, de ce nu, ale noastre. Ideea că atât de mulţi oameni sunt nemulţumiţi de ceea ce spune societatea ca trebuie să faca pentru a fi fericiti, si sunt in cautare de ceea ce ii va face cu adevărat fericiţi, aceasta ideea ne-a dat speranţa că oamenii sunt in adevarat proces de invăţare a cum sa găseasca cu adevărat împlinire şi fericire.

Fiecare zi la pensiune


Marea parte din zilele petrecute la pensiune ne-au fost pline de diferite alte activitati, de la ceremonii înapoi în Urubamba, la aniversarea de 137 de ani a orasului Olleantaytambo, prima noastra experienta a unei coride (ca spectatori, desigur) şi a unui botez andin, şi o superba sarbatorire a Lunii Pline (citeste despre aceste experienţe în postul următor). Zilele în care nu ieseam nicăieri curgeau destul de linistit, cu un program similar în fiecare zi: ne trezeam in jur de 6.30, terminam cu mic dejun pana la 10 sau 11, apoi ne asezam la umbră cu laptopul sau o carte până la prânz, pranzeam în oraş, poate imparteam niste carti de vizita turiştilor întâlniti pe drum, apoi ne intorceam la pensiune pentru o altă rundă de scris şi citit. Incheiam de obicei ziua ghemuite în pat cu nişte pop-corn şi un film bun. Nu erau ele zile rele, asta-i sigur:).